O suta cincizeci si trei

Dupa ce si-a baut cafeaua si-a aprins o tigara. Tu nu fumezi? Ba da, rar, dar nu cumpar. Ia si tu una. Am intins mana si am luat. Sa stii ca te cunosc. Am privit-o mirat. De unde? Nu cumperi tu Cola de la Clementina? Ba da. Te vad de la balcon, stau la M-uri. Asa deci, si eu care credeam ca te-am cucerit cu farmecul meu personal. Lasa ca-l ai, du-te naibii. Tu unde stai? Pai eu stau la S-uri. Suntem vecini, vezi? M-am destins. Si cum mi-ai scapat pana acuma, vecina? A ras – femeile adevarate nu sunt la vedere. Asa e, dar daca stau ascunse prea mult prind mucegai. Alea care sunt proaste. Facea pe desteapta. Ma privea in ochi : direct, fara teama sau retinere. Taceam si eu. Recunosteam momentul – tocmai ma evaluase si astepta s-o invit acasa. Cand se intoarce? La noapte. Dupa ce duce taxiul la garaj mai intarzie la bere cu ceilalti. Trist. Trist pe dracu’. Te-as invita la mine dar e dezordine si s-ar putea sa vina soacra-mea sa faca ordine. Eu locuiesc singur. S-a ridicat. Am platit si m-am ridicat si eu. Sa nu mergem impreuna sa nu ne vada cineva, mi-a spus. Sunt o femeie serioasa. I-am aratat unde stau. A intrat in scara, apoi in casa. In general femeile care intra la mine simt nevoia sa exprime cateva idei simple despre locatie. Viorica nu. Ma duc sa ma spal un pic la pizda, ca-s cam transpirata, da? Vorbea liber iar asta ma descumpanea. Sigur, du-te. S-a dus si s-a spalat la pizda. Apoi s-a intors, in curul gol si cu sutienul pe ea. Avea floci mari la pizda. Sanii erau imensi. Pizda de asemenea era imensa. Labii cat gambele unui copil de 4-5 ani, iar clitorisul cat coama lui Billy Idol in „Eyes without the face” S-a asezat direct pe jos si si-a indepartat picioarele. M-a anuntat ca acolo ii place, pe podele. Mi-am scos pula si m-am apropiat de gura. Nenene, puisor, sunt femeie serioasa, nu pun gura pe asa ceva. M-am urcat peste ea cu senzatia vie ca am incalecat o camila. Bai, surpriza a fost maxima cand am descoperit ca era excesiv de stramta. Avea un vagin ingust pe care l-am ocupat cu greu. Am felicitat-o din priviri. Am dat din cur ca un apucat. Coana se simtea bine. Mi-a bagat capul intre sani si mi-a apucat bucile in ghiare. Nu aveam nicio scapare. Un futai cu Viorica s-ar rezuma credibil la un : „ si dai si dai...”. Flocii ei se frecau de flocii mei, iar asta chiar era o senzatie noua. Vrei sa te ling in pizda? Mi-a raspuns tandru : ptiu spurcaciune! Pizda e pentru futut, gura pentru mancat. Futeam o femeie cu principii. Spre final se incinsese. Se umezise, iar frecarea era insotita de sunetele specifice. Ea suiera printre dinti. Cred ca scotea si aburi – un soi de mocanitza porno. Avea respiratia infestata cu tutun. Unde vrei sa termin, am intrebat-o. Inauntru. E sigur? Iau pastile. Am ejaculat. Ea a strigat. Doar putin. Apoi am ramas intins pe ea si m-am gandit ca sunt la mare, calare pe salteaua mea pneumatica, intre valuri, cu o meduza mangaindu-ma la coaie. Cineva vindea porumb fiert pe plaja. S-a ridicat fara sa spuna nimic. S-a dus la baie si a iesit un pic mai tarziu aranjata. Hai sa mai fumam o tigara, am indemnat-o. Nu ca ma grabesc. A fost ceva in neregula? Frumosule, n-am mai luat-o la buci de vreo trei luni. Inca ma gandesc daca am visat sau nu. Pai mai stai, mai facem un numar. Fugi de-aici, sunt femeie serioasa. Nu inteleg. Nici eu. Ne mai vedem? M-a privit. Insoara-te, pari cam disperat.

x

O suta cincizeci si doi

De ce sunt femeile atrase de bărbaţi mai în vârstă?

Se spune că dragostea nu ţine cont de vârstă, lucru care se dovedeşte a fi cât se poate de adevărat, dacă ne uităm cu atenţie în jurul nostru. Ştim deja cu toţii că bărbaţii sunt atraşi de femeile mai tinere, în vreme ce femeile prefera parteneri mai în vârstă decât ele, şi se pare că anii, sau mai exact, numărul lor, ocupa de cele mai multe ori un loc prea puţin important pe lângă alte aspecte, cum ar fi iubirea, comunicarea şi atracţia dintre cei doi parteneri.

Şi totuşi de ce sunt femeile atrase de bărbaţi mai în vârstă?

Gurile rele ar spune că există un interes financiar la mijloc, pentru că asta este explicaţia cea mai la îndemână şi în plus le satisface multora nevoia vitală de a fi răutăcioşi, de a-şi da cu părerea despre despre viaţa altora, le a clasa la “bine” sau la “rău” fapte care nu îi privesc şi nici nu îi afectează. Lăsând asta la o parte, eu cred că bărbaţii mai mari sunt atrăgători în primul rând pentru stabilitatea emoţională pe care o oferă într-o relaţie. Se ştie că femeile se maturizează mai repede decât bărbaţii, drept pentru care, la 20-30 de ani, un partener de aceeaşi vârstă ar putea părea imatur, infantil chiar, orientat mai mult spre distracţie decât spre construirea unei relaţii serioase. Şi de cele mai multe ori chiar aşa este.
Prin comparaţie, un bărbat mai în vârstă inspiră maturitate, experienţă, respect, putere şi nu în ultimul siguranţa că poate oferi stabilitate, în condiţiile în care el a depăşit de mult perioada în care îşi dorea să experimenteze. Spre deosebire de un bărbat mai tânăr, el a cunoscut destule femei şi a trăit diferite experienţe, astfel încât a ajuns acum la punctul în care ştie cine este şi ce vrea, dar mai ales ştie cum să obţină asta. Cred că siguranţa de sine pe care o inspiră, sentimentul că poate oferi protecţie şi înţelegere, sunt principalele motive pentru care femeile aleg acest tip de bărbaţi în detrimentul celor mai tineri, care abia acum încearcă să se descopere pe sine, care vor să exploreze. Aceştia din urmă de prea puţine ori vor fi dispuşi la angajamente serioase, în condiţiile în care îşi dau seama că există infinite modalităţi de distracţie şi tot atâtea femei diferite cu care să îşi petreacă timpul, astfel încât ar fi chiar păcat să se oprească doar la una. Le place să se joace, să testeze atitudini, cuvinte, replici, să îşi şlefuiască tacticile de cucerire, să afle cum pot deveni bărbaţi care să poată face fericită o femeie. Sau mai multe...

"A boy plays with your mind. A man explores it."

Bineînţeles, nu vreau să generalizez. Am văzut şi cazuri în care ambii parteneri au fix aceeaşi vârstă, undeva la 20+ de ani, iar relaţia funcţionează foarte bine, dar cred că rareori se întâmplă că cei doi să rămână împreună. Iar nevoia de a experimenta, de a cunoaşte lumea şi oamenii din jur, dar mai ales de a se descoperi pe sine, nu cred că se întâlneşte doar la bărbaţi, ci şi la femei. De aceea, ele se vor simţi cel puţin mulţumite, dacă nu împlinite, atunci când vor cunoaşte un bărbat mai matur, care le oferă şi răspunsuri, nu doar întrebări la care să răspundă ele, de la care simt că au ce învaţa şi lângă care simt că pot evolua.

Oare asta sa fie si la mine???

O suta cincizeci si unu

Să ieşi dintr-o relaţie lungă e ca şi cum ai învăţa să mergi din nou. Singur, fără să te ţină cineva de mână. Fără siguranţa că dacă îţi pierzi echilibrul, e cineva acolo mereu, în spate, gata să te prindă. Eşti singur acum. Pe cont propriu, nu ai ce să faci decât să cazi şi să te ştergi de praf, să te ridici iar şi să strângi din dinţi, să te aduni de pe jos aşa, sfârşit cum eşti, şi să o iei iar de la capăt. Pas cu pas.

E înfricoşător să întorci capul în direcţia unde ar trebui să întâlneşti o privire atât de familiară ţie, dar să nu fie nimeni acolo. Premeditat sau nu, asta devine scuza celor care aleg să lungească o relaţie doar pentru a nu rămâne singuri, a celor care din teamă, din obişnuinţă sau pur şi simplu din comoditate încearcă să resusciteze o iubire decedată de mult. Pentru că e cutremurător câte cadavre poate lăsa în urma încheierea unei relaţii, e crunt cât de mult te poate schimba, când după atâta amar de vreme în care ai făcut parte dintr-un tot unitar, te vezi acum singur pe lume fără să ştii încotro s-o apuci, când nu mai eşti cel care erai înainte, pentru că cineva şi-a pus iremediabil amprenta asupra ta şi nici cel care erai lângă acel cineva, pentru că acum îţi lipseşte jumătatea.

Să ieşi dintr-o relaţie lungă e ca şi cum te-ai naşte din nou. Trebuie să înveţi să mergi, să vorbeşti, să mănânci, să trăieşti singur, să treci prin viaţă sau viaţa prin tine fără să te mai ţină cineva de mână, să înveţi să îţi înfrunţi temerile cele mai puternice fără să auzi că “o să fie bine”. Încheierea unei relaţii aduce cu sine o transformare. O renaştere. Un miracol. Pentru e un miracol ca după ce ai oferit de-a lungul timpului bucăţi din tine şi ai rupt părţi din sufletul tău şi le-ai pus la temelia unei relaţii încercând să dai viaţa unor vise în doi, după ce te-ai împărţit iar şi iar, acum te vezi nevoit să te reconstruieşti din puţinul din tine care ţi-a mai rămas. E istovitor. O relaţie încheiată lasă în urmă, de cele mai multe ori, un om… dăruit, ca să nu spun gol. Lăsă în urmă un om stors, slăbit, o fantomă. Apusul unei iubiri aduce cu ea tristeţe, chiar dacă cei doi şi-au dat mâna prieteneşte la răscruce de drum, pentru că au pus atunci piatra de mormânt unei mari etape din viaţă. Orice sfârşit înseamnă un nou început, dar e un nou început în care eşti singur, şi cui îi place să pornească singur pe un drum pe care nu-l cunoaşte? Cine ar vrea să păşească pe poteci străine scăldate în ceaţă, fără să ştie încotro îl îndreaptă drumul asta cu un singur sens, fără posibilitatea de a o lua înapoi, pentru că nu are la cine a se întoarce? Da, o relaţie încheiată aduce singurătatea, care ne-ar satisface egoismul, dacă n-ar fi atât de rece, atât de multă…

Dar ieşirea dintr-o relaţie lungă ne învaţă să apreciem şi egoismul. După atâta timp în care fiecare decizie a adus cu sine grija pentru celălalt, acum tot ce ai de făcut e să te gândeşti la tine. După atâta vreme în care locul întâi în propria viaţă nu a fost ocupat de tine, după ce pe primul plan nu a fost “eu”, ci “noi”, acum îţi permiţi luxul de a fi egoist. Iar după treci prin chinul de a redeveni om, e din ce în ce mai greu să accepţi pe cineva lângă tine. Cumva, ideea că fiecare propoziţie să înceapă cu “eu” nu îţi mai pare atât de respingătoare, iar siguranţa lui “noi” nu mai este atât de atrăgătoare atunci când vezi că poţi să trăieşti şi singur.

Dar cel mai greu e când ai vrea să dai, dar nu mai ai ce. E greu când întâlneşti un om căruia ai vrea să-i dai, dar ai prea puţin de dăruit, te doare gândul că poate… poate ai dat în trecut cui nu trebuia, când nu trebuia, cât nu trebuia. Dar oare chiar există momentul potrivit? Sigur că nu, toate lucrurile se întâmplă la timpul lor, sau poate că da, iar atunci ţi se pare nedrept că ţi se întâmplă tocmai ţie asta acum. Îl doare şi pe celălalt că primeşte prea puţin, că merită mai mult de atât, că omul căruia ar vrea să îi dăruiască inima nu mai are mare lucru de oferit. Şi atunci îţi dai seama că încă nu eşti tu. Nici măcar nu ştii cine ar trebui să fii, ce culori ar trebui să ai, iar dacă te priveşti în oglindă ţi se pare că nici măcar o formă nu mai distingi. E cumplit să nu ştii cine eşti, dar îţi dai seama şi că e josnic să iei un suflet curat cu tine într-o călătorie pe care îţi eşti ţie dator să o parcurgi singur. După o relaţie lungă un singur om poate să te vindece: tu; oricine ar încerca să îţi găsească un tratament se va îmbolnăvi şi el, şi va învăţa pe propria piele ca pe bolnavii ca tine nu îi poţi vindeca decât… lăsându-i să plece.

P.S. Pui de îngeraș intenția mea nu este să te fac să plângi, poate doar să te fac sa vezi altfel lucrurile. Vreau să vorbim, și dacă este necesar o sa am răbdare cu tine, am să te aștept!
 

O suta cincizeci

Bai, deci astazi a fost o zi superba. M-am trezit de dimineata, bine distrus si setat sa ajut, sa fiu folositor umanintatii, componentei ei labile - sindicalistul. Mi-am scris plancarda, mi-am pus tricoul cu : „ this is the world we created” si-am iesit. La manifestatie. Centrul orasului era plin de profesoare, asistente medicale, pensionari, lucratoare de la fisc, deci pizda nefututa si, drept urmare, social revoltata. Doi ghertzoi burtosi erau urcati pe un soi de podium si tineau discursuri. Unul avea fata de muist, semana cu boul ala PSD-ist, Nica. Multe femei tineau plancarde pe care erau scrise lucruri despre Basescu, Boc, Guvern, astia. Am ridicat plancarda mea. Pe ea scria : „ As linge o grevista – in pizda”.

M-am amestecat cu multimea. Multe femei, zic. Asudate spre imputite. Injectate in priviri, orientate spre artag, majoritatea imbracate prost. Mature mai toate. Cand strigau si ele, strigam si eu. Cand huiduiau, huiduiam. M-am bashit letal langa un grup de grasane de la stat. Au amutit. „Cine e nesimtitul?”, a protestat una. E liderul sindical fata, ai innebunit, i-a replicat alta cu ochii umezi indreptati spre scena. Ma plimbam de colo colo. Bai, deci nu-mi citea nimeni lozinca. Intr-un tarziu s-a apropiat una la vreo 45, parea furioasa. Ce ma ai venit sa ne spargi greva? Nu doamna, am venit sa va sparg rozeta. A ridicat laba de agent fiscal si m-a lovit peste fata – „porcule!”. Eu i-am futut o plancarda in cap – „doamna...” A cazut in cur. A strigat, „ma omoara!” Nu s-a uitat nimeni la ea dar, preventiv, m-am strecurat si-am disparut. Pana in partea cealalta a pietei. S-a apropiat un jandarm. Mi-a smuls plancarda s-a uitat la ea si m-a intrebat la ureche, „de la ce unitate esti frate?” Am atins umarul cu doua degete si am privit in sus. Prostul in uniforma mi-a facut cu ochiul si s-a retras.

Apoi m-au durut mainile si-am abandonat-o. Langa mine era un grup de trei asistente medicale. Purtau halate albe peste blugi turcesti. Se hlizeau. Fetelor, ce ziceti, dam jos Guvernul? Nu stiu, a raspuns una roscata, parca mai conteaza. Pai de ce ati venit aici? Cu sindicatul si noi... dar eu mai stau putin si plec ca am treaba. Celelalte doua priveau spre tribuna unde grasii aia doi vorbeau acum deodata. Erau asudati, imbracati prost cu atentie – genul care isi fut nevasta imbracati si pe intuneric. Spuneau ceva despre un Guvern incopetent. Le sarea scuipatul din gura – le-ar fi stat bine muisti la Rahova. Roscovana avea tzatze imense si pistrui late. Planturoasa, daca-ti bagai pula in ea precis te simteai martor la framantarea unei placinte. Ce treaba? Da’ ce te intereseaza pe tine draga? Pai si eu m-am saturat de greva. Si daca tot suntem liberi ma gandeam ca poate iesim la o cafea. Asa, deodata? Pai dupa atata strigat, nu ti se face de o vorba calda fata in fata, asa, cu cineva pe care nu-l cunosti? Nu. Nu fii rea. Viata e de cacat, ne taie salariile, macar noi sa ramanem buni. A stat un pic pe ganduri. N-avea prea multe. Mi-a facut semn cu capul si am urmat-o.

In spate ramasese multimea, in fata era ea. Avea un cur mare sustinut – habar nu am cum – de doua picioruse subtiri. Bai, deci mi se sculase pula. Mi se scoala pula la proaste, recunosc smerit. Uite, de aia te iubesc eu Oana (sunteti vreo patru deja – pula mea, trageti la sortzi). Calca apasat si repezit. Unde te grabesti tu? Pana la statia de taxi de la Central – sa-mi dea barbata-miu niste bani. M-am oprit brusc. Dupa vreo 10 metri s-a oprit si ea. Ce faci, nu vii? Unde, sa ma intalnesc cu barbat-tu? Vino incoace – esti soferul de pe salvare, Gelu. Am ajuns la statie. Malacul de doi metri cu chip de inger campion la box o astepta intr-un Tico galben. Sa-mi bag pula, cum intra asta acolo e un mister. Sau poate de aia e inger. Hai ma Viorico ca pierd clientii! Stai draga ca am greva, abia am plecat. Stateam la o distanta sigura dar suficient de mica sa fiu observat. Cine-i domnu’? Gelu de la Salvare. A, salut. S-a apropiat, mi-a strans mana si a zambit precum un Tyrannosaurus Rex. Adica desi era imens, avea brate de copil. Trebuia sa ma ridic pe varfuri ca sa ajung la ele.

I-a dat bani nevesti-sii, a luat comanda si s-a carat. Hai, parca ma invitai la o cafea. Am intrat si ne-am asezat. Purta o camasa descheiata. In spatele ei, ugere. I le-as fi supt precum scafandrul la mare adancime – disperat. Sorbeam amandoi din cafele si barfeam prostii. Ea-mi povestea ca doctorii sunt curvari, eu despre sfarsitul istoriei. Ii placea sa numeasca persoanele de parca le-am fi stiut impreuna de multa vreme. „Vaca aia de Stela, nu se mai satura de spaga.” Prietena ei Corina isi inseala sotul. „Prostul asta al meu nu vrea sa plece in Spania la munca, sta in Tico ala si pierde vremea – nu vine cu mai nimic acasa.”

Vorbea mult. Femeile simple vorbesc mult inainte sa se futa.

O suta patruzeci si noua

     Elogiem cu toţii iubirea şi o pictăm în culori cât mai calde şi strălucitoare; o ridicăm în slăvi, ne dorim să o întâlnim, tânjim după ea. Iubirea mişca munţii din loc şi e cea mai puternică forţă din univers, iubirea ne face mai fericiţi şi mai frumoşi, despre iubire se scriu cărţi şi pentru iubire mor oameni. Dar nimeni nu vorbeşte despre cealaltă faţă a iubirii…

     Iubirea te ia de mână şi te face să pluteşti, dar apoi tot ea te izbeşte de pământ şi te împrăştie în toate zările, încât te întrebi dacă vei mai fi vreodată întreg. Iubirea taie în carne vie şi scoate la suprafaţă toate lucrurile pe care le-ai urât vreodată la tine şi ai încercat să le ascunzi cât mai în abisul sinelui, să nu ştii decât tu de ele. Toate defectele şi slăbiciunile de care ai vrut să uiţi şi le-ai îngropat adânc sub haina personalităţii şi norme sociale răbufnesc, iar acum trăieşti orice senzaţie la intensitate maximă. Cel mai sigur om din lume devine nesigur la gândul că poate nu este destul de bun, că există cineva care să-i ofere celuilalt mai mult. Iubirea naşte monştri. Gelozia, furia, ura…ea, iubirea îi trezeşte pe toţi la viaţă. Toate nesiguranţele pe care le-ai ţinut ascunse în tine se amplifică toate acum, eşti ca un vulcan care erupe şi apeşi pedala de acceleraţie fără să te opreşti doar ca să vezi cât de tare poţi să mergi. Iubirea nu doar te mângâie, ea te zgârie şi îţi lasa urme adânci în carne, îţi lasă umbre pe chip şi cicatrici pe piele. Lacrimile crestează drumuri în jurul ochilor, iar prin nări respiri şi inspiri resentimente, durere şi neputinţă. Nu toate poveştile de iubire se scriu cu nostalgie şi cu zâmbetul pe buze, altele se scriu cu sânge. Nici nu mai ştii dacă iubeşti sau urăşti, simţi gustul fierii dimineaţa, la prânz şi seara, până când la un moment dat te obişnuieşti cu el. Apoi bei lichidul ăla de sete, din obişnuinţă sau din simplul motiv că niciun alt sentiment nu mai trezeşte vreo urmă de emoţie în tine; speranţa, compasiunea, prietenia, toate au acelaşi gust insipid al apei. Numai iubirea e amară şi e singura care te face să simţi că trăieşti, iar asta nu doar pentru că îţi simţi inima lovindu-te în piept cu putere. Iubirea nu e doar lumină, iubirea e întuneric, gol, frustrare, durere, chin.

     Cine spune că n-a trăit vreodată aşa ceva e un ipocrit, un laş care îşi reneagă trecutul şi tot ce l-aş întreba pe un astfel de om este dacă a fost călăul sau victima?  Puţin îmi pasă de părerea celor care vor sări acum spunând că asta nu e iubire, celor care iubesc doar pentru că sunt iubiţi, ca şi cum iubirea e un schimb la talcioc unde cântăreşti cu atenţie cât dai de la tine ca să nu ieşi pe minus. Să iubeşti pe cineva fără să aştepţi nimic în schimb, aia e iubire; să-i dai tot ce ai, iar când nu mai ai nimic să i te dai chiar pe tine însuţi, aia e iubire. Şi nu, nu e obsesie, pentru că la un moment dat când te va izbi realitatea în faţă şi vei fi la fel de consumat că o ţigară care a ajuns la filtru, când orice sentiment ai încerca va avea gustul amar al iubirii şi vei trece apatic prin viaţă, atunci îţi vei da seama că nu mai ai nimic. Iar oamenii care nu mai au nimic sunt cei mai puternici pentru că pot să renască. Dacă au mai trecut şi prin Iad şi au ieşit vii de acolo, nu mai e nimic acum care să le stea în cale.

     Cât despre cel iubit…n-am să înţeleg niciodată plăcerea lui de a-l nimici pe cel care-l iubeşte. Plăcerea de a-i transforma inima într-un joc de darts în care caută să găsească punctul cel mai vulnerabil. Şi aruncă săgeţi una după alta, în timp ce celălalt stă şi îşi acceptă soarta ca un Hristos răstignit pe cruce. Pentru că iubirea nu doar te ia de mână şi te mângâie pe creştetul capului, ea te aruncă la pământ şi te calcă în picioare, îţi râde în faţă şi te îmbolnăveşte, te face să îţi tuşeşti şi ultima urmă de umanitate din tine şi îţi zdrobeşte fiecare părticică din cel care ai fost cândva. După ce întâlneşti iubirea te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti…ori eşti un om mai bun, ori ultimul om de pe pământ. Oricum ar fi, iubirea nu te lasă la fel. Şi de acum înainte nimic nu o să mai aibă vreodată acelaşi gust… Te întrebi, apoi, dacă vei mai putea iubi vreodată atât de mult. Poate că nu. Dar măcar n-o să mai fii martir din nou.

"Acest post este dedicat Carlei"

O suta patruzeci si opt

Nu ştiu cum să vă spun… mie îmi place singurătatea. Stau uneori zile întregi singur în casă, mă reinventez, îmi analizez sufletul din toate unghiurile, dorm ziua şi stau treaz noaptea, mai beau câte un pahar de vin şi îmi fumez gândurile în timp ce privesc inelele de fum cum se duc în întuneric şi dispar în magia nopţii. Cel mai bine cu ea mă înţeleg, cu noaptea. Apar mereu gol în faţa ei n-am simţit vreodată nici cea mai mică urmă de jenă, ne ştim de multă vreme şi am ajuns în timp să îi înţeleg tăcerea, iar ea mie egoismul. Uneori stau şi scriu, alteori mă las purtat de cele mai fascinante povesti din cărţile care îşi aşteaptă cuminţi rândul să fie citite, dar cel mai adesea propriile mele gânduri sunt cele care îmi inundă mintea şi sufletul deopotrivă. Oamenii mă obosesc, mă consumă, mă seacă de energie, mă gândesc tot mai des că nu voi putea găsi vreodată companie mai plăcută decât a mea însemi, si in afară de cea care se îmbraca în albastru nicio femeie nu a mai înţeles până acum nevoia mea de singurătate.

           Cel mai tragic este că nici femeile nu înţeleg asta, multe fac dintr-un bărbat sensul vieţii lor şi uită că înainte de a te dărui cuiva, trebuie să-ţi aparţii ţie înseţi. Am privit consternata femei care îşi dedică viaţa bărbatului de lângă ele, care respira prin el, îl pun pe primul plan şi îi oferă tot ce au mai bun din ele, ca să rămână mai târziu singure şi goale pe dinăuntru, în timp ce prinţul a plecat să salveze o altă Cosânzeana din ghearele…singurătăţii. Mi se pare ireal să văd femei care se înjosesc încercând să ţină un bărbat alături răbdându-i orice, acceptându-i toate toanele şi mizeriile, justificând asta mai apoi prin ideea răsuflată că au găsit dragostea vieţii, când de fapt relaţia în care s-au cantonat de bunăvoie nu trădează decât părerea extrem de proastă pe care o eu despre sine şi faptul că nu ştiu să se aprecieze. Eu nu sunt aşa, n-am putut niciodată să fiu, mă face să râd numai gândul că m-aş arunca la picioarele unei femei implorând-o să nu plece de lângă mine. Am un orgoliu respectabil şi un egoism pe care mulţi nu reuşesc să-l înţeleagă; ştiu să iubesc, dar mă iubesc mai întâi pe mine însemi, sunt ca un puzzle şi indiferent în cât de multe piese mi-ar fi dezmembrat sufletul, pot oricând să fiu ansamblata la loc de către omul potrivit. Iar de cele mai multe ori eu sunt acela… pot să fiu astăzi cu sufletul în genunchi, frant în mii de piese, dar mâine o să mă reclădesc singur cărămidă cu cărămidă în cel mai semeţ castel care mi-a fost dat să văd ochilor. Mi-am jurat că n-o să mă arăt slab în faţa vreunei femei, dar numai când a fost vorba de ea n-am reuşit să fac asta şi i-am oferit astfel plăcerea de a mă vedea distrus. Dar tot la fel mi-am oferit şi mie mai târziu plăcerea de a o vedea cum se uită la mine şocată şi cu admiraţie în egală măsură: “Unde dracu’ e bărbatul  ăla rupt în bucăţi, unde a dispărut sufletul ăla care se zvârcolea pe jos de durere?” – avea să mă întrebe apoi, când încă nu ştia că nu depind de nimeni şi că nu este ea cea care mă defineşte pe mine.

          Femeile, în general, nu pot să înţeleagă un bărbat care nu are nevoie de ele, iar ca să faci o relaţie să meargă trebuie să le laşi măcar ideea iluzorie că deţin controlul asupra ta, să le gâdili orgoliul şi să le dai impresia fie numai pentru un moment că eşti fragil şi dependent de ajutorul lor. Le lăsam şi eu să creadă asta când şi când, până în ziua în care, plictisit şi epuizat de inconsistenţa lor spirituală, ajungeam să resimt mult mai mult decât de obicei nevoia  de singurătate. Se dădeau lezate în amorul propriu dacă refuzam o ieşire pe motiv că vreau să fiu singur, se gândeau că o fac pe inabordabilul, că vreau doar să le aţâţ interesul, că poate a apărut altcineva mai interesant sau cine ştie ce alte explicaţii mai aflaseră ele de prin revistele de tarabă. M-a amuzat mereu falsa siguranţă de sine a unora şi atitudinea de Ileană Cosânzeană, atitudine care ascunde în fapt o ignoranţă crasă în ceea ce priveşte sufletul unui  bărbat.  Trist e că majoritatea sunt aşa…se cred  mari cuceritoare şi sunt pline de ele, aşteptându-se ca o cină în oraş şi două glume spirituale mai  târziu să le cazi la picioare. Tot ele se plâng că suntem toti la fel, dar când dau de un bărbat adevărat nu ştiu să-l facă a lor, spun că se lasă greu şi găsesc fel şi fel de motivaţii care să le mascheze incapacitatea de a-l cuceri.

           Adevărul este ca pe mine cel puţin nu m-a mai înţeles nimeni ca ea, cea care se îmbrăca în albastru… a fost singura care s-a împăcat cu stările mele fluctuante, care a vazut că dincolo de nestatornicia şi ezitările mele se afla un suflet blând, o inimă dornică de iubire. Numai ea m-a înţeles şi probabil de aceea încă o mai aştept, pentru că mi-am pierdut speranţa că voi mai întâlni pe cineva care să înţeleagă singurătatea mea, dar asta e deja altă poveste…

O suta patruzeci si sapte

Excepţiile… Ah, excepţiile! Cred că n-o să-mi ajungă ţigările la câte am de spus despre ele. Blonde, brunete, înalte, cu forme sau fără, ele sunt femeile pe care orice dintre noi, cei care pulsam testosteron, şi le-ar dori alături. Poate o să te întrebi ce au ele atât de special încât să-l facă chiar şi pe cel mai puternic bărbat să se amorezeze ca un adolescent, să tremure ca un copil, cine sunt ele, zeiţele care-l bulversează pe bărbatul iubit ca şi cum ar fi cel mai slab şi mai neajutorat dintre muritori?

Excepţiile sunt femeile sigure pe ele însele şi nu pe sânii mari şi formele generoase…sunt femeile care ştiu că pot să zdruncine creierii unui bărbat cu un gest bine plasat, cu o vorbă studiată – dar aruncată parcă la întâmplare, cu o privire plină de subînţeles. Ele sunt femeile complete şi complexe care ştiu că noi, bărbaţii, rămânem copii toată viaţa şi că dincolo de o partidă bună de sex avem nevoie de afecţiune şi de atenţie. Şi ne oferă asta din plăcere, nu din obligaţie sau urmărind scopuri ascunse… pentru că o astfel de femeie îşi este sieşi suficientă şi poate să fie fericită şi singură. Iar dacă este, totuşi, alături de tine, sensibilitate necioplită cu numele de barbat, fii sigur că o să-ţi spună: “Iubitule, nu am nevoie de tine ca să mă faci fericită…vreau să fim fericiţi împreună!”.

Ele sunt cele care te fac să te întrebi pe tine însuţi “Ce dracu’ a văzut la mine? Ce am făcut ca să merit o aşa femeie?”, sunt cele care te fac să te gândeşti la viitor şi lângă care te simţi împlinit, sunt femeile lângă care nu ţi-e frică să fii slab, să plângi, să urli, pentru că ştii că sunt acolo şi că o să înţeleagă. Nu sunt nici ca femeile trofeu, care aşteaptă de la tine să fii puternic şi care vor pleca la primul semn de slăbiciune, dar nici ca visătoarele, care se scufundă în propria sensibilitate şi te vor îneca şi pe tine odată cu ele. Ele sunt femeile lângă care poţi să fii tu însuţi, timid, tupeist, imatur, excitat, copil, mofturos, morocanos, nesigur, pentru că ştii că n-o să râdă de slăbiciunile tale, ci sunt îndrăgostite de ele… Excepţiile sunt femeile pentru care vei deveni tu însuţi visător şi îţi vei dori o iubire desprinsă din paginile unui roman de dragoste, te vei găsi fermecat de mintea lor, de felul în care zâmbesc ştrengar, de râsul copilăresc şi de micile capricii pe care le vei îndeplini din dragoste. Excepţiile sunt femeile care stârnesc pasiuni nebuneşti si te vor ţine treaz noaptea chiar şi când nu se vor afla lângă tine… Vei vrea să le pui lumea la picioare, fericirea lor va fi fericirea ta şi, curios precum un copil, vei dori să le pătrunzi sufletul şi mintea şi să le descoperi dincolo de fermitatea feselor, gustul buzelor, mirosul pielii şi textura părului.

Sunt femei normale, le vezi zi de zi pe stradă, la TV, dai nas în nas cu ele prin magazine sau în cluburi. Excepţiile nu sunt frumuseţi copleşitoare, dar sunt fiinţe minunate prin simpla armonie dintre exterior şi conţinut, sunt ca o carte care nu te atrage la prima vedere, dacă pe care după ce începi să o citeşti nu poţi să o mai laşi din mână. Nu sunt mironosiţe, dar nici usuratice…sau poate că sunt, dar doar cu tine, iubitul lor, între patru pereţi. Ele sunt femeile care fac sex din plăcere, nu ca să te ţină lângă ele şi nu le este ruşine să recunoască asta. Sunt cele care îşi cunosc trupul şi sufletul şi ştiu că la capătul zilei suntem cu toţii nişte animale mânate de dorinţă, cu sânge clocotind în vene şi cu dorinţa de a deveni una cu celălalt. Dar sufletul lor este totodată un labirint de subtilităţi… pe lângă un ambalaj frumos din carne cu ferestre mari şi pereţi frumos coloraţi, interiorul lor este fascinant… ele se dăruiesc cu totul, minte şi suflet, bărbatului care va avea norocul să le întâlnească şi să le descifreze harta trăirilor. Restul femeilor, care nu au mai mult de oferit decât plăcere carnală, vor striga sus şi tare că bărbaţii numai asta vor, însă excepţiile ştiu că sexul nu e sport olimpic şi că dincolo de uşa dormitorului e important ce mai rămâne din pofta de a-l descoperi pe celălalt, de a-l face parte din viaţa ta de acum înainte şi nu doar preţ de câteva secunde cât durează un orgasm…

Probabil nu ţi-e clar de ce am zis că sunt excepţii. Am vorbit atâta despre ele, încât ar merita o categorie separată, nu? Ei bine, să nu fii surprins, dar le-am numit astfel pentru că ele se trag din femeile trofeu sau din visătoare. Ele sunt aceleaşi femei de care ai fugit toată viaţa ta, dar care, într-un mod paradoxal, acum ţi se par minunate. Fie se tranforma atunci când iubesc, fie le vezi tu altfel pentru că te-ai îndrăgostit, dar la momentul potrivit, într-o anumită stare sufletească ele vor fi cele pe care vei dori să le domini, să le descoperi, să le faci parte din tine. Fiecare femeie va fi la un moment dat excepţia unui bărbat…