Patruzeci si noua

Bai, stii cand te simti intr-adevar singur? Cand lucrurile se repeta. Cand o iei de la capat si descoperi ca ai mai trecut pe acolo. Cand oamenii nu mai sunt altii ci aceiasi pe care ii cunosteai deja. Cand te ajungi din urma. E ca in caruselul ala de la Neptun, sa-mi bag pula. Sau de la Mamaia. Sau de la Venus. Se invarte, se tot invarte... In fata ai o familie de negrii mutati in Romania, in spate o mama cu fiica, mai incolo o pereche de adolescenti, un baiatel singur... Si mai incolo, scaun gol, si tot asa. Bai, deci la inceput e funny, ai emotia in stomac, curul ti se face ghem, simti taria aerului cum ti se opreste in muian, chestii din astea. Las senzatiile astea sa te incalece, inchizi ochii, te simti copil. Iti vine sa zici yupiii, dar nu-ti iese decat, “poate cade cacatul asta”... Dupa aia te obisnuiesti. Asa ca incepi sa te uiti la ceilalti care se invart cu tine. Negrii sunt timorati, se tin de mana si isi spun moama ce misto ca am plecat din Zimbabwe ca sa ne dam in tiribomba aici in Europa. Mama isi tine pustoaica de manutza si sta cu ochii pe ea. Sa nu cumva sa faca un gest gresit, sa nu cumva sa alunece. Barba-su e jos, la o bere, se uita la chilotzii unei chelneritze care se tot apleaca. O sa-i dea o muie la noapte, cand astea doua se culca. Perechea aia de neteriminati sunt haiosi. El se gandeste stupefiat la ce ar gasi in chilotzeii ei daca ar pune mana. El n-a vazut niciodata o pasarica. Daca-l musca. Daca miroase urat? Daca e o gaura mare si se pierde in ea? Ea se gandeste ca l-as saruta pe gura. E mai retardata e felul ei. Baietzelul e speriat si fascinat. Primeste stupefiat explozia de senzatii, culori, mirosuri si imagini. Baietzeul nu e singur – in fata lui e cel ce urmeaza a fi. El este Oblio in Pointless Forest. Thinking About His Trouble.

Scaunul gol e scaunul gol.

Bai, te uiti o data, te uiti de doua ori, ii inveti. Dupa aceea te uiti dincolo de carusel, jos. O multime de oameni, pe terase, stau la bere si la pestisori sarati, ii doare in cur, n-au nicio treaba, aduc mai degraba cu niste papusi plasate acolo special ca sa anime imagistic arealul. Te concentrezi pe cate o pizda care bantuie pe acolo – la fiecare rotatie mai descoperi cate un detaliu. Mai intai o admiri integral, la urmatoarea rotatie, te uiti la tzatze, la urmatoarea ii vezi egarii intrati in pizda, la urmatoarea, observi ca e blonda... si te obisnuiesti cu ea, zici ca e nevasta-ta, iti vine sa-i strigi sa puna mancarea la incalzit ca tragi o cacare si vii la masa.

Apoi te uiti celelalte masini de distractie. Unii se dau peste cap cu oala de sarmale. Altii cu ciocanul. Mai vomita cate unul... o gramada de insi stau la coada cu fetze imobile, ca sa se opreasca magaoaiele, ca sa coboare aia de stateau acolo, ca sa le ia locul si ca sa se distreze. Invartindu-se, maimutzarand senzatiile tari. Tzipa, rad. Iar cand coboara devin din nou posomoratzi. Sau indiferenti. Comuni si, din cauza asta, un consum inutil pentru cosmos.

Bai, pana la urma te saturi. Scena nu mai are niciun farmec, niciun mister, nicio necunoscuta. Si ii vezi cum dispar unul cate unul. Asa dispar oamenii din viata mea, nu pentru ca mor, ci pentru ca nu ma mai intereseaza. Iar cand nu ma mai intereseaza, ei nu mai exista. N-au existat niciodata, doar mi s-a parut. De fapt, populatia planetei e mult mai mica, e formata din cateva zeci pe care ii cunosc eu si cu care relationez. Atat. Restul e o minciuna, o adunatura de fantome care cica mor la cate un tzunami sau la cate un cutremur sau la stiri. E vrajeala.

Viata e doar ce traiesc eu si pac pac.