O suta douazeci si patru

Blogulet e o casa a metaforelor, in care Jasmine impodobeste. Peretii sunt plini de forme candide, monocolore, printre care ea pluteste inventandu-se. Culege guri de aer si expira in chicote scurte, inegale : cuburi rotunde, paralele imbratisate, priviri tinandu-se de mana, falsete perfecte, gandurile lor, pareri de rau vesele, un el... Poate ca ii trebuie culori, mai multe culori. Sau poate trecerile dintre ele. Poate ca are nevoie de ritmul peste care sa-si aseze mai bine melodia si armoniile. Poate ca este prea tanara ca sa isi spuna povestea, poate ca a trait prea putin ca sa apuce sa-i mai si pese, poate ca simturile ei sunt inca prea ascutite ca sa permita escalade, cuceriri, drapele infipte si la final, calda banalizare a unor traseelor catre miezul ei. L-am citit de mai multe ori fara sa inteleg altceva decat confuzie, teama, fuga in cerc a unei femei in devenire, dezbracata de propriul ego. Mi-e draga. Ea nu scrie pentru blog, ci pentru Jasmine dintre perdele, pentru transparentza din geam, pentru mine... ea cand se supara, binedispune.

Iar randurile ei nu descriu ci tradeaza.

Cea care descopera de-a valma frica de moarte si orgasmul, spatiul si limita, curiozitatea si consecintele curiozitatii, sinceritatea si, inainte de toate, faptul simplu ca este pentru a se imparti, ea e acum inaintea mea si habar nu am ce trebuie sa fac. Nu poti sa iubesti tentatia de a deveni femeie, imi spun.

eu nu...

Urma sa o caut, sa iesim, sa-mi povesteasca despre examen... i-am scris un comment : “nu pot”; mi-a raspuns pe blog, tot cu un comment : ‘Nici eu”... Blog a adaugat de la el “imi pare rau.” Blogulet a raspuns “si mie...”

Un blog ridicand din umeri e doar simpatic.