Nu stiu niciodata ce sa fac atunci cand o femeie plange. Nu am un loc sau un unghi in care sa ma pozitionez si de unde s-o judec, s-o admir, s-o privesc, sa fac ceva ca s-o ajut sau sa fac ceva ca s-o ranesc si mai tare, sau pur si simplu s-o ignor.
Da, imi vine s-o iau in brate, s-o consolez, s-o ascund acolo, s-o separ de tot ce ar putea s-o atinga sau s-o raneasca, sa plang si eu impreuna cu ea, s-o mint ca va fi mai bine sau sau ca nu va fi bine si ca totul se duce dracului si daca tot nu mai e nicio sansa, macar sa murim impreuna, sau sa ne sustinem mana in mana cauzele pierdute prin tribunalele vietii, sau sa ne topim unul in cenusa celuilalt.
Da, imi vine sa-mi pun mainile in solduri si s-o cert pentru faptul ca a fost atat de slaba incat sa permita sa i se intample ceea ce i se intampla, pentru ca e o naiva, pentru ca are o gandire emotionala, pentru ca nu are puterea unui wrestler incat sa-si apuce de gat toate dezamagirile si sa dea cu ele de pamant, chiar daca e la misto, sa ne distreze pe toti cu tristetea ei rapusa, calcata in picioare, tipand strident de sub pantofii de sport.
Da, imi vine sa ma asez langa ea pe pat, sau direct pe jos, sa-i cuprind genunchii si sa-mi ridic din adancuri lampa fermecata in care se ascunde sufletul, sa-l eliberez si sa i-l depun la picioare. Sa-mi moi degetele in apa lui astfel incat sa clipoceasca aparent absent, apoi s-o stropesc confident pe mainile abandonate inconstient pe umerii mei, astfel incat sa para ca are puterea sa puna el lucrurile la punct, ca poate reconstitui pentru ea lumile sparte in resturi erodate, ca poate aduce inapoi ceea ce ii apartine dar s-a ratacit in trecut. Pentru ca s-ar putea sa am sentimentul ca atunci, in momentul acela, il merita. Pentru ca s-ar putea sa am sentimentul ca atunci, in momentul acela, sa depun armele si sa ma declar invins.
Da, imi vine sa profit de slabiciunea ei, s-o exploatez, sa-mi infig coltii in carnea descoperita si sa sug din substanta vitala fragezita de suferinta si bine presarata cu lacrimi. E tentatia ultima, e invitatia la rapt, la viol, la anihilare. Ce placere mai mare decat sa-ti indesi pasii in moliciunea unei femei cazute, decat sa te scalzi in jacuzzi-ul lipsei ei de reactie, sa iti completezi colectia de vulnerabilitati cumparate pe nimic. Ce placere mai mare decat sa ii aplici lovitura finala. Pe Isus nu l-a tentat Divolul ci lacrimile Mariei – puteau fi mai pure decat trebuia El sa fie.
Da, o invidiez. Pentru ca ea poate aduce la suprafata tot ce o doare fara niciun risc de a fi sau a parea ridicola, sau nesincera, sau nenaturala. Pentru ca o femeie nu are nevoie de talent, educatie sau scoala pentru a se defini – ea se exprima simplu si puternic prin plans, pentru ca numai plansul ei poate deveni o arta, pentru ca numai pe obrajii ei il poti atinge astfel incat sa-ti arda degetele fara sa te doara.
O invidiez pentru ca ea e frumoasa atunci cand plange. Iar eu nu.
Da, imi vine s-o iau in brate, s-o consolez, s-o ascund acolo, s-o separ de tot ce ar putea s-o atinga sau s-o raneasca, sa plang si eu impreuna cu ea, s-o mint ca va fi mai bine sau sau ca nu va fi bine si ca totul se duce dracului si daca tot nu mai e nicio sansa, macar sa murim impreuna, sau sa ne sustinem mana in mana cauzele pierdute prin tribunalele vietii, sau sa ne topim unul in cenusa celuilalt.
Da, imi vine sa-mi pun mainile in solduri si s-o cert pentru faptul ca a fost atat de slaba incat sa permita sa i se intample ceea ce i se intampla, pentru ca e o naiva, pentru ca are o gandire emotionala, pentru ca nu are puterea unui wrestler incat sa-si apuce de gat toate dezamagirile si sa dea cu ele de pamant, chiar daca e la misto, sa ne distreze pe toti cu tristetea ei rapusa, calcata in picioare, tipand strident de sub pantofii de sport.
Da, imi vine sa ma asez langa ea pe pat, sau direct pe jos, sa-i cuprind genunchii si sa-mi ridic din adancuri lampa fermecata in care se ascunde sufletul, sa-l eliberez si sa i-l depun la picioare. Sa-mi moi degetele in apa lui astfel incat sa clipoceasca aparent absent, apoi s-o stropesc confident pe mainile abandonate inconstient pe umerii mei, astfel incat sa para ca are puterea sa puna el lucrurile la punct, ca poate reconstitui pentru ea lumile sparte in resturi erodate, ca poate aduce inapoi ceea ce ii apartine dar s-a ratacit in trecut. Pentru ca s-ar putea sa am sentimentul ca atunci, in momentul acela, il merita. Pentru ca s-ar putea sa am sentimentul ca atunci, in momentul acela, sa depun armele si sa ma declar invins.
Da, imi vine sa profit de slabiciunea ei, s-o exploatez, sa-mi infig coltii in carnea descoperita si sa sug din substanta vitala fragezita de suferinta si bine presarata cu lacrimi. E tentatia ultima, e invitatia la rapt, la viol, la anihilare. Ce placere mai mare decat sa-ti indesi pasii in moliciunea unei femei cazute, decat sa te scalzi in jacuzzi-ul lipsei ei de reactie, sa iti completezi colectia de vulnerabilitati cumparate pe nimic. Ce placere mai mare decat sa ii aplici lovitura finala. Pe Isus nu l-a tentat Divolul ci lacrimile Mariei – puteau fi mai pure decat trebuia El sa fie.
Da, o invidiez. Pentru ca ea poate aduce la suprafata tot ce o doare fara niciun risc de a fi sau a parea ridicola, sau nesincera, sau nenaturala. Pentru ca o femeie nu are nevoie de talent, educatie sau scoala pentru a se defini – ea se exprima simplu si puternic prin plans, pentru ca numai plansul ei poate deveni o arta, pentru ca numai pe obrajii ei il poti atinge astfel incat sa-ti arda degetele fara sa te doara.
O invidiez pentru ca ea e frumoasa atunci cand plange. Iar eu nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu